Avocat de renume, om de înaltă cultură şi factură, ziarist, scriitor şi om politic cu vederi liberale de la a cărui naştere s-au împlinit de curând 150 de ani şi de la a cărui moarte nu demult 70 de ani, cu intensă activitate înprimele patru decenii ale secolului trecut, Nicolae Bălănescu s-a născut în data de 11 februarie 1866 în Giurgiu şi a decedat  în data de 30 august 1945 tot în Giurgiu.

Nu ne propunem să prezentăm personalitatea lui Nicolae Bălănescu, au făcut-o cu mai puţin sau cu mai mult talent cercetătorii Emil Păunescu, Gelu Brîncoveanu, Damian Ancu sau Emil Talianu etc.

Intenţia noastră este de a aduce un modest omagiu lui Nicolae Bălănescu şi de–a aduce publicului larg, în special celor tineri « mărturii » despre el în documentele de arhivă giurgiuvene sau în fondul documentar al instituţiei (biblioteca – colecţia Dezbaterilor Parlamentare).

Deputat de mai multe ori în Parlamentul României, Nicolae Bălănescu şi-a adus o importantă contribuţie la viaţa culturală a oraşului în care s-a născut, a activat şi pe care l-a reprezentant în organul legislativ al ţării, fiind cel din iniţiativa căruia în Giurgiu şi-a desfăşurat activitatea societatea culturală  „Ateneul Român” –  ca filială a Ateneului Român din Bucureşti.

Prezent în Parlamentul României în calitate de deputat cu scurte intermitenţe între 1899 – 1926, de la amvonul înaltului for democratic a punctat şi a spus apăsat de câte ori a putut şi a fost nevoie problemele giurgiuvenilor/vlăscenilor şi ale ţării.

La 1 martie 1899 Nicolae Bălănescu expunea doleanţele celor peste 200 de locuitori, din comunele Frăteşti, Chiriacu şi Stăneşti, care cereau „să se dea lucrare comisiei de parcelare de la 1897. Acum este tocmai timpul a se face muncă câmpului, şi ei nu au la dispoziţie pământul ce le trebuie”.

Pe 14 decembrie 1901 acelaşi Nicolae Bălănescu devine raportor la un proiect de lege prin care se recunoştea societăţii „Junimea Comercială”, calitate de personalitate juridică şi morală. Societatea fusese creată în anul 1886 de un grup de absolvenţi ai gimnaziului „Ioan Maiorescu”. Scopul societăţii era „de a răspândi spiritul de economie şi să dezvolte sentimentul de înfrăţire şi ajutorul manual”.

La 3 martie 1909 Nicolae Bălănescu aducea în discuţia Parlamentului o problemă importantă a giurgiuvenilor : „populaţia oraşului Giurgiu, stăpânitoare a peste 2000 pogoane locuri de vii. Zeloasă de a nu vedea atinsă libertatea dreptului de propietate, vă adresează un memoriu prin mine, semnat de 700 orăşeni”.

La 22 decembrie 1910, ca raportor, Nicolae Bălănescu propune un proiect de lege prin care oraşul Giurgiu putea contracta un împrumut de 674.000 lei pentru alimentarea cu apă a oraşului.

În discursul său din 28 şi 29 ianuarie 1920 Nicolae Bălănescu se referea la distrugerile suferite de oraşul Giurgiu în primul război mondial : „aş lipsi de la datoria mea, ca unul ce – am sfătuit jertfa pentru unitatea naţională să nu spun, că oraşul Giurgiu a fost distrus în lupta pentru neam”.

Propunea drept soluţii în problema refacerii oraşelor distruse de război (deci implicit a oraşului Giurgiu), ca statul „să păstreze rolul de controlor general, de supraveghetor, de  distribuitor al materialului în ordinea urgenţei, restabilirea transporturilor pe uscat şi pe apă, cumpărarea de maşini şi utilaje din ţările aliate”.

Era de părere să se dea „dăunaţilor titluri de despăgubire pe termen lung, care să poată fi primite la construirea societăţilor de reclădire sau în certe cazuri să fie acceptate ca gaj”.

Pentru a se face faţă perioadei dificile de consolidare economică prin care trecea ţara trebuia să se facă apel la toate „competenţele noastre din toate ţările române, fără nici o prejudecată de partid la toţi tehnicienii, la oamenii cu experineţă înaintată, la oamenii de gândire înaintată, la oamenii de gândire şi acţiune, la patroni ca şi la muncitori ca toate valorile să fie utilizate pentru a pune cea ma solidă temelie puterii noare de producţiune”.

O primă rezolvare a problemei s-a găsit în anul 1925 când s-a votat o lege relativă la deschiderea unui credit extraordinar în sumă de 250 milioane lei, pe seama Ministerului de Finanţe pentru plata despăgubirilor de război, raportor la această lege extrem de importantă a fiind acelaşi Nicolae Bălănescu.

Proiectul de LEGE  a fost promulgat prin Înaltul Decret Regal nr. 1556/1925.

Nu putem încheia scurta prezentare a activităţii desfăşurate de Nicolae Bălănescu pentru cetăţenii oraşului Giurgiu fără a aminti de discursul istoric rostit pe 18 octombrie 1922 cu prilejul vizitei la Giurgiu a delegaţiei franceze care a decorat oraşul Giurgiu cu înaltul ordin  francez „Crucea de război cu palmete”: „Bravul popor francez s-a făcut încă o dată marele campion al civilizaţiei omeneşti, condeiul libertăţii şi al dreptului. Noi nu putem uita ajutorul pe care Franţa ni l-a dat la 1859 la Unirea Principatelor, tot astfel cum ne-a dat frăţescul şi marele sprijin pentru înfăptuirea unităţii naţionale”.

În numele giurgiuvenilor exprima sentimentul de gratitudine: „Vă suntem recunoscători. Traiască Franţa eternă”,

Nicolae Bălănescu a fost printre cei desemnaţi, în decembrie 1919, să răspundă la mesajul adresat Parlamentului României Mari de către regele Ferdinand I (a fost din câte ştim noi singurul giurgiuvean care a avut această onoare), discursul rostit în ziua de 26 decembrie 1919 fiind o dovadă concludentă a crezului său politic, al încrederii sale nestrămutate în justeţea actului de la 1 Decembrie 1918 ca rezultat al luptei permanente a românilor pentru unitate şi independenţă naţională, conştient însă şi asupra pericolelor reale care planau asupra tânărului stat România Mare.

Răspunsul său la mesajul tronului se poate împărţi în trei părţi distincte, prima parte începând cu un elogiu adus Regelui „Ferdinand al tuturor Românilor”, Reginei  care „..,a ştiut să treacă peste propriile-i dureri cauzate de moartea prinţului Mircea…” în condiţiile tragice ale toamnei anului 1916, armatei române ca şi-a dat jertfa supremă „… în ceasul cel mare când viaţa atârna de o clipă…” şi lui Dumnezeu ajutător şi îndreptător al neamului, motiv pentru care solicita construirea unei măreţe catedrale în Bucureşti, capitala României Mari, întrucât este necesar „…să nu uităm firul datinilor strămoşeşti”.

În continuarea primei părţi a expunerii sale face o prezentare a trecutului de luptă pentru unitate naţională concluzionând: „strămoşii noştri au întrevăzut de mult idealul neamului, generaţiuni nenumărate au primit cultivându-l, iar generaţiunii noastre i-au revenit sarcina şi onoarea de a-l înfăptui”.

Primul pas spre unire este apreciat a fi punerea temeliei Scolii Ardelene, în 1754, la Blaj, loc unde „… a ars necontenit focul sacru al neamului, adus din cetatea eternă”, cu referiri directe la activitatea pur-românească a lui Inochentie Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Gheorghe Lazăr. Oprindu-se la generaţia revoluţiei de la 1848 – 1849, menţionează rolul Goleştilor, Brătienilor, al revoluţionarilor moldoveni şi ardeleni, acordând un spaţiu  larg lui Nicolae Bălcescu „… al cărui trup doarme şi acum în groparul sărăcimei din Palermo”, prin prezentarea pe care i-a făcut-o lui Mihai Kogălniceanu cu prilejul deschiderii cursurilor la Academia Mihăileană: „Sufletu-mi te slăveşte, înzecită libertatea şi, deşi oamenii sângiurilor au învelit cu maramă neagră dulce faţa lor, crede că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va răscula spre a sfâşia acest văl şi duşmanii răi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină; atunci nu va mai fi nici un om rob, nici naţiune roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea dreptăţii şi frăţiei”.

Continuând prezentarea ideii iniţiale menţionează pe Bolintineanu, pe Eminescu „care a cântat durerea noastră de la Nistru până la Tisa”, pe Spiru Haret „care a chemat cel dintâi, cu glas puternic, ţărănimea la viaţă nouă”, şi al cărui discipol a fost în lumea satului „unde întâi am fost primit cu dragoste, iar în urmă cu încredere”; se opreşte asupra rolului jucat de Constantin Exarcu care, atunci când a iniţiat construirea Ateneului, spusese: „Vom clădi sacra incintă, în care odată se vor aduna trimişii neamului”, fenomen realizat în urma anului 1918.

După ce face prezentarea perioadei idealiste a luptei pentru unitate naţională, N. Bălănescu se opreşte asupra perioadei pozitive, practice, care a permis realizarea acestui ideal prin scoaterea în evidenţă a oportunităţii pentru aliaţi a intervenţiei României în primul război mondial, expresia „ora mai piu” din 1848 fiind în august 1916 prezintă sub forma „acum ori niciodată”. Acest război este pentru români un război drept, deoarece „Nimeni nu poate zice că războiul nostru n-a fost făcut în comun acord, de popor, de Rege cu întreaga dinastie, care am hotărât să ne jertfim pentru îndeplinirea idealului naţional”, concluzionând – în acest sens: „Generaţia noastră este concentraţiunea energiei seculare pentru întregirea neamului”.

Un capitol aparte al celei de a doua părţi a expunerii sale o constituie tratatele de pace încheiate în 1919, el aducând grave acuzaţii aliaţilor României pentru nerespectarea tratatului pe care îl încheiaseră cu ţara noastră, nerespectare în urma căreia o parte din Banat rămânea în afara graniţelor, considerate de el fireşti.

Încercând să justifice acest aspect menţionează: „ Politica d-lui Brătianu a stat nestrămutată pe baza tratatului. Tratatul este un titlu de drept internaţional european, şi să avem credinţa că tot aşa va rămâne. Va veni o vreme când rolul precumpănitor  al Americii în Europa va înceta şi atunci sperăm că Statele europene, semnatare ale tratatului  îl vor reînvia”; tot justificativ încearcă să explice semnarea tratatului cu Puterile Centrale, semnătura acesteia fiind determinată de „…politica de constrângere” , meritul lui Marghiloman fiind acela „… că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca acel tratat să nu fie ratificat”, de către Rege.

 În faţa tratatului din 1919 el propune Camerei următoarea soluţie: „ Noi suspendăm hotărârea noastră şi numai când ni s-ar dovedi că în momentele acestea ţara se găseşte în primejdie, fie internă, fie externă, dar în primejdie iminentă, atunci vom avea de spus cuvântul nostru. Si chiar atunci nu vom înceta, când tratatul va fi ratificat să spunem acelei mari puteri care are de reprezentat mai mult interese economice în Europa că dreptul naţionalităţilor nu este o invenţiune cu brevet american”.

În finalul celei de a doua părţi a expunerii sale face o amplă prezentare a rolului pe care l-a jucat Franţa în sprijinirea afirmării idealului nostru naţional, manifestându-şi speranţa că „… va veni un moment când Franţa, sora noastră, va deştepta atenţiunea celor în drept, atenţiunea popoarelor şi le va spune că o mare nedreptate contra unui act scris, contra unui tratat s-a făcut, nu de bună voie ci prin silă, că trebuie îndreptată eroarea şi a se da dreptate cui i se cuvine”.

Partea a treia şi ultima o dedică măsurilor ce trebuie luate în vederea consolidării României Mari, astfel încât „… ni se desluşesc în vremea în care trăim, energii nobile, cu pregătire completă, pentru soluţionarea chestiunilor celor mai grele…”.

Pentru ca toate acestea să se poată realiza, N. Bălănescu este adeptul creşterii rolului Parlamentului „… admir adevăratul control parlamentar, asupra guvernului” situaţie în care într-un stat democratic „… ca al nostru, este sigur că şi guvernele gândesc astfel, ştiu că este o operă de îndeplinit ca guvern, ca platformă generală, dar să se ferească vreun ministru să iasă din cadrul însărcinării sale, că nu se ştie dacă dimineaţa venind la Parlament, seara să mai iasă cu aceeaşi calitate”.

Referindu-se la partidele politice existente în ţară, în 1919, şi analizând situaţia Partidului Naţional Liberal, din care făcea parte de 31 de ani, arată că acesta trebuie să se gândească „… la regenerarea şi democratizarea …” sa, aplauzele prelungite ale sălii determinându-l pe Nicolae Iorga, preşedintele Adunării Deputaţilor, să menţioneze: „Aplauzele d-lor, demonstrează că au început „ (să se gândească n.ns.)”.

Adept al României Mari, al consolidării întregirii noastre naţionale „…prin unirea sufletească politică” Nicolae Bălănescu  este împotriva partidelor pe provincii deoarece, „… partidele de provincii perpetuează separatismul. Ne trebuiesc organisme întregi întemeiate pe programe de idei cari să ne întindă de la o margine până la cealaltă a României Mari”. Această unire politică sufletească o vede realizabilă şi prin „… conciliaţiunea intereselor tuturor, şi a partidelor şi claselor sociale …”, conciliaţiune cu atât mai necesară cu cât „ţara trece prin momente deosebit de grele”; pentru acest lucru guvernul trebuia să cugete la îndeplinirea năzuinţelor tuturor „… ca să asigure liniştea şi ordinea în Stat”, sarcini revenind în acest domeniu şi socialiştilor prezenţi în Parlament: „Nu îngreunaţi situaţiunea momentului, căutaţi să soluţionăm această chestiune în acord cu toţii, sunt prea mari primejdiile momentului…”, apel adresat atât muncitorilor cât şi celorlalte clase şi categorii sociale reprezentante în organul legislativ al României Mari.

Finalul intervenţiei sale cuprinde o încercare de a jalona problemele de politică internă prin prezentarea rolului Ligii Naţiunilor, dar şi a pericolului unui nou război, deoarece „…istoria înregistrează adesea însă că popoarele învinse cugetă necontenit la răzbunarea şi la reluarea a celor ce cred că este nedrept pierdut. Multă vreme încă lumea se va zgudui pentru drepturile bine sau rău înţelese”.

Bălănescu îşi încheie discursul arătând că trebuie să fim respectaţi, cu demnitate şi onoare, ca stat suveran, liber şi independent. „Suntem un popor muncitor, popor care nu putem aduce decât folos, prin firea noastră onestă, prin firea noastră apropiată de alte neamuri şi nedoritor de tulburări. S-a tulburat lumea întreagă în jurul nostru numai noi stăm liniştiţi”.

A atins punctul culminant al prezenţei lui în Parlament ca raportor al bugetului Statului pe anii 1922, 1923 şi 1924 şi mai ales în discuţiile în care a intervenit cu ocazia votării Constituţiei din  anul 1923.

Pentru el Constituţia era „prima lege fundamentală şi tutelară a neamului întreg… scumpă şi respectată…cartea sfântă a împlinirii unui mare ideal”.

Referindu-se la conţinutul primului articol al Constituţiei, Nicolae Bălănescu aprecia: „La prima dispoziţiune constituţională stă cea mai înaltă raţiune şi semnificaţie a acestei legiferări care este consacrarea actului istoric al unităţii noastre naţionale” iar în continuare specifica „statul unitar şi naţional esre caracterizarea fundamentală a noii noastre Constituţii”.

Concluziona: „Constituţia merită să traiască atâta timp cât poporul o are în sufletul şi în puterea lui. Noi nu pornim de la acceptarea unei Constituţii… care să nu aibă legătură cu sufletul nostru naţional. Pe acest suflet, pe această vitalitate a statului Unitar şi Naţional, întemeiem dreptul nostru de a trăi liber, cu demnitate şi cu onoare printre popoarele lumii civilizate”.

În documentele de arhivă giurgiuvene Nicolae Bălănescu este prezent în actele de stare civilă (actul de naştere din 11 februarie 1866, actul de căsătorie din data de 6 ianuarie 1901 cu  Ştefania Negoiescu).

Anii de şcoală de la Gimnaziul „Ioan Maiorescu” sunt evidenţiaţi în registrele matricole de la acest liceu.

Cele mai importante documente care se referă la Nicolae Bălănescu sunt cele care se regăsesc în fondul „Tribunalul Judeţului Vlaşca”.

O primă informaţie avem referitoare la distrugerile pe care le-a suferit imobilul în care locuia Nicolae Bălănescu la Giurgiu, în timpul luptelor din toamna anului 1916 desfăşurate în zona de centru a oraşului: „imobilul … are mari stricăciuni…acoperişul… este găurit în mai multe locuri de schije de obuz, scara de la intrarea principală deteriorată, uşi stricate…duşumele deteriorate…scara de la pivniţa distrusă, parte din pomi scoşi iar alţii tăiaţi, pompa de apă lipsă, nici un fel de mobilier şi nici biblioteca nu mai există” (probabil a fost ceea ce l-a supărat cel mai tare pe Nicolae Bălănescu – cele peste 1000 de volume distruse/dispărute – unele dintre ele de mare valoare).

Avem şi actul de donaţie din aprilie 1939 al lui Nicolae Bălănescu şi testamentul din anul 1936.

Foarte importante sunt „STATUTELE ASOCIAŢIEI CULTURALE ATENEUL ROMÂN DIN GIURGIU” din anul 1928.

Se menţionează că „scopul asociaţiei este pur cultural, adică de a propaga prin conferinţe, publicaţiuni şi orice alte mijoace de propagandă culturală şi artistică, în toate păturile sociale, cunoştinţe literare, ştiinţifice şi istorice şi în special de a întări sentimentul naţional”

Sunt menţionaţi membrii asociaţiei – personalităţi de prin rang ai oraşului Giurgiu şi nu numai: N. Bălănescu, S. Jarnea, G. Mureşeanu, G.M. Dianu, I. Dimitriu, N. Pascal, Octav Popescu, Marin Toader, V. Cochinescu, Anghel Rădulescu, N. Oprişan, Ghilă Popescu, C. Stănilă, C, Barbilian, Ion. P. Popescu, Petre Popescu, A.V. Gheţu, C. Anastasescu, Savin Popescu, Dem. Abeleanu, I. Bădoi Popescu, M. Constantionescu, A. Bărbulescu, Ştefan Sahim.

Şedinţa de constituire s-a ţinut pe data de 15 iunie 1928 şi au participat printre alţii: I. Ionescu Gulian, Emil Angelescu, C.S. Dumitrescu, M. Urlici, N. Oprişan, Nedelea Ticulescu, N. Pascal, G. Carapancea, V. Cochinescu, N. Panţu, D. Verziu, Al. Gheţu, G. Constantinescu, P. Barbu, ing. Dumitrescu, Ion Marinescu, Ion Bădoi Popescu, Sp. Ghiţescu, Dr. Harrich, V. Glonţ, Al. Ciorănescu, Al. Cartojan, I. Dianu, C. Anastasescu, A. Bărbulescu, S. Jarnea.

N. Bălănescu specifica: „deşi suntem filiala Ateneului Român din Bucureşti care este persoană morală Ateneul Român din Giurgiu nu are această calitate. Afiliaţiunea noastră cu centrul ne dă drepturile: de a purta numele de Ateneul Român şi de a fi de drept membrii corespondenţi ai Ateneului Român din Bucureşti. Prin această afiliere cu centrul noi nu am contractat nici o obligaţie, din contra conferenţiari distinţi ai Ateneului de la Bucureşti au ilustrat de atîtea ori tribuna Ateneului local. Singura obligaţiune ce avem către Ateneul central este să înaintăm în fiecare an o dare de seamă asupra activităţii noastre”.

N. Bălănescu menţiona: „că a intervenit în nenumărate rânduri la Primăria Oraşului Giurgiu ca să doneze un loc potrivit pentru a se construi pe el un local propriu al Ateneului – local care să poată adăposti toate societăţile culturale din oraş…Primăria chiar cedase un teren în acest scop, dar că a revenit asupra acestei dispoziţiuni, întrucât Ateneul local nefiind persoană juridică nu are calitatea de a primi asemenea donaţii, nici contracta nici sta în justiţie”.

În anul 1948 Ateneul „N. Bălănescu” îşi înceta în noul context politic activitatea, documentele de „final” sunt cererile prin care membrii care mai rămăseseră în viaţă îşi dădeau „demisia”, printre ei:

– Victor Karpis „starea sănătaţii nu-mi permite a participa la şedinţele ateneului”;

– Bucur Pinciu „fiind suferind şi nevoit să-mi reduc ocupaţiile”

– I. Lazăr „din cauza ocupaţiunilor mele multiple”;

– George Orzea „întrucât această asociaţie n-a mai desfăşurat nici o activitate şi are în schimb o conducere reacţionară” ( a fosta cauza principală de desfiinţare a Ateneului „N. Bălănescu” deoarece între timp unul dintre conducătorii Ateneului prof. Al. Cartojan fusese arestat)

În concluzie se spoate spune despre N. Bălănescu ce spunea şi domnul Emil Păunescu într-un articol apărut în presa locală cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui.

„A fost un filantrop, consecvent sprijinitor al școlii (începând cu cea absolvită, devenită apoi Liceul ”Ion Maiorescu”) și al tinerilor merituoși. Și-a donat casa și averea pentru construirea unui sediu pentru Ateneul ce-i poartă numele, trezind admirația multor contemporani celebri, în frunte cu Nicolae Iorga.

A fost un model de cetățean, care și-a respectat mereu principiile morale, și-a susținut familia și credința, și-a iubit patria. Mai presus de toate a fost un naționalist, în sensul bun al cuvântului ».

                    Material documentar întocmit de Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale

Şef Birou – insp. pr. Cristina Olteanu

Consilier superior  Ion Bălan