Zeci de ani a stat despărţită de părinţi şi de fraţi, de satul natal, de locurile în care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. Cu 69 de ani în urmă, a fost nevoită să-şi părăsească familia şi ţinuturile natale doar pentru a nu-şi schimba neamul. S-a îndrăgostit de un giurgiuvean, din Remuş, şi soarta a adus-o pe meleagurile noastre, tocmai din sudul Basarabiei, acum teritoriu ucrainean.

A fugit în România

Iulia Bătrâneţu are 86 de ani iar locuitorii din Remuş îi spun „basarabeanca”, pentru că s-a născut şi a copilărit pe meleagurile Basarabiei de sud, anexate din 1944 Ucrainei. În satul în care s-a născut, Cartal, acum Orlovca, trăiau şi încă trăiesc români, care au fost nevoiţi să-şi schimbe neamul în 1944, atunci când trei judeţe din Basarabia au fost anexate Ucrainei. Pe atunci, Iulia era o fată de doar 17 ani, care, de frică să nu fie deportată, a plecat la un văr, la Reni. Acolo, l-a cunoscut pe un prieten al acestuia, un băiat cu zece ani mai mare decât ea, care era concentrat în zonă. S-au cunoscut, s-au plăcut, iar el a luat-o cu el la Remuş, în România, la părinţii lui. Iulia a lăsat totul în urmă, pământul natal, părinţii, fraţii, dar şi visele…

A lăsat tot ce avea mai drag în urmă

„Eram cea mai bună din clasă, iar primele şapte clase le-am făcut în limba română.  În anul 1941 a început războiul, iar tinerii erau luaţi de acasă şi duşi pe front. Am făcut şapte clase în limba română, încă două în rusă, şi o clasă extraşcolară, la Ismail. Întodeauna îmi plăcea să fiu prima, aveam prietene mai bogate, dar nu luau premiu, ca mine. Tata era pescar, fusese contabil la pescari dar a renunţat, pentru că trebuia să meargă la Reni, aşa că nu-i convenea. Aveam pământ şi vie în curte. Am avut trei surori şi un frate vitreg, din căsătoriile anterioare ale părinţilor, şi un frate bun. Îmi plăcea să merg la balurile din sat, am avut o copilărie fericită. În 1944, când au început deportările, şi aveam 17 ani, din cauza greutăţilor, am plecat la Reni, la un văr de-al meu. A fost foarte greu pentru noi când am revenit la colhoz. La Reni l-am cunoscut pe un prieten al vărului meu, care era concentrat acolo, cu zece ani mai mare ca mine. Ne-am plăcut, iar el s-a învoit şi m-a adus în România, la părinţii lui, la Remuş”, îşi începe povestea femeia de 86 de ani, din Remuş.

Cât pe ce să fie deportată în Ialomiţa

S-a lăsat în voia sorţii, neştiind dacă va putea să-şi mai revadă părinţii. Când a trecut Prutul, la Reni era încă arborat steagul românesc. A început o viaţă nouă, departe de neamuri şi de locurile străbune. „Când am venit la Remuş, nu ştiam nimic, nu ştiam să muncesc. Socrii mei m-au primit foarte bine şi m-au iubit ca pe copilul lor. Îmi amintesc că a venit notarul ca să mă deporteze în Ialomiţa, eu fiind basarabeancă. Au făcut orice să nu mă dea, pentru că eram şi gravidă”, se destăinuie femeia din Remuş.

Chemarea

Cu rudele a comunicat un timp după ce s-a căsătorit, dar o apoi n-au mai putut coresponda, pentru că ele nu mai aveau voie să îi scrie. Şansa a venit printr-un basarabean din Bălţi, care i-a trimis scrisorile către rude cu propria corespondenţă. „Era pe vremea când se retrăgeau ruşii din Germania, când am început să trimit scrisori printr-un basarabean din Bălţi. Acesta era cazat la un văr de-al socrului meu. Aşa am primit răspuns dar în a doua scrisoare le-am pus şi fotografia cu mine mireasă şi cu soţul meu. Săracul om, era să o păţească, pentru că şi-au dat seama că nu e scrisoarea lui. Vreo doi ani nu am mai ştiut nimic de cei de acasă. Apoi, un vecin al cărui băiat făcuse facultatea la Moscova mi-a spus că pot să scriu din nou. Aşa am început să le trimit scrisori şi să primesc răspuns. Îmi tot cereau acte ca să îmi facă chemare acolo. Soţul meu, când auzea, se întrista săracul, pentru că îi era teamă că nu mă mai întorc. Şi, într-adevăr, cât a trăit el, nu le-am trimis acte, pentru că îl respectam, căci datorită lui am scăpat de acolo”,  continuă Iulia  Bătrâneţu.

După 43 de ani…

Momentul revederii a venit în 1987, când nora surorii sale i-a trimis chemarea. S-a bucurat ca un copil, şi-a făcut paşaportul şi plecat. A mers cu trenul până la Galaţi, iar de acolo cu un vaporaş, numit „Racheta”.

„Când am ajuns în dreptul Reniului, nu mai avem răbdare şi mă tot ridicam să mă uit de jur împrejur. O femeie de pe vapor m-a întrebat de ce sunt aşa nerăbdătoare, iar când i-am spus că nu mi-am mai văzut locurile natale de 43 de ani, a înţeles de ce sunt neliniştită. La Ismail, când am ajuns şi aşteptam să ne cheme la vamă, aud că mă strigă cineva de pe chei. Nu ştiam cine e, eu o ştiam slăbuţă, dar acum n-o mai cunoşteam. Era Stipănida, nora surorii mele. Ne-am îmbrăţişat, am plâns şi, cât am mers cu autobuzul, am început să depănăm amintiri. Când am ajuns pe moşia Cartalului, au început să-mi curgă lacrimile aşa, şiroaie” îşi aminteşte, cu nostalgie, bătrâna.

Casa părintească nu mai era

Nu şi-a mai regăsit casa părintească, pentru că pe locul ei construiseră nişte vecini, dar nici prăvălia de unde mama îi cumpăra stofe pentru rochii. „Îmi târam picioarele ca să iau din pământul natal pe tălpi, aşa de dor îmi era. Le-am mai găsit în viaţă pe două dintre surori, căci părinţii şi ceilalţi fraţi muriseră între timp. Am stat o lună în satul natal, apoi m-am dus şi în 1989, m-a prins Revoluţia acolo”, povesteşte, printre lacrimi, Iulia Bătrâneţu.

Fire puternică şi inteligentă, femeia a trecut peste toate greutăţile vieţii, chiar şi peste pierderea a patru dintre copiii ei. Doi i-au murit încă de mici, iar pe ceilalţi doi, Dumnezeu i-a luat pe când aveau doar 49 şi 53 de ani. A avut opt copii, însă doar patru mai sunt în viaţă. Are nouă nepoţi şi patru strănepoţi care o iubesc şi o vizitează mereu. A lucrat la Steagul Roşu, la Plicuri, şi a ieşit la pensie de la Dunăreana.

Ultima dorinţă…

Iulia Bătrâneţu îşi duce viaţa cu demnitate acolo unde destinul a adus-o, la Remuş, loc pe care nu l-a părăsit pentru nimic în lume. Deşi sufletul ei este între două ţări, dragostea faţă de copii şi de soţ a fost mai puternică decât cea faţă de locurile natale. Îi rămâne doar speranţa că, într-o bună zi, înainte ca Domnul să o cheme la El, va putea să mai simtă încă o dată sub tălpi pământul natal…

Marcela Petcu