Cel mai mare viaduct de cale ferată aflat în  lucru în România, 1.3 kilometri, va fi gata în luna martie, iar după ceva probe tehnice, în aprilie, astfel că giurgiuvenii vor putea călători confortabil și repede cu trenul până la București, pe o nouă linie de cale ferată. Poate chiar mai repede decât o făceau navetiștii până acum aproape 20 de ani, când podul de la Grădiștea s-a dărâmat în torenții înfuriați ai râului Argeș. Cu câteva luni întârziere față de cum era prevăzut, din cauze tehnice independente de constructor, podul și calea ferată vor fi gata în următoarele luni, astfel că linia de cale ferată va fi complet funcțională în luna mai, când trenul va circula în regim normal, străbătând distanța într-o oră, nu în trei ore si jumătate așa cum se întâmplă de ani de zile pe un traseu ireal ce trece prin Videle, jud. Teleorman.

150 de oameni lucrau ieri de zor pe un vânt şi un soare cu dinţi de crăpau pietrele, darămite obrajii neobişnuiţi cu vremea aspră ai vizitatorilor care se uitau cu uimire la a treia cea mai mare macara din Europa, 750 de tone, un colos pentru a cărui montare a fost nevoie de o săptămână de lucru.

Am fost pentru a treia oară în acest loc de care se leagă speranţele a mii de oameni care vor avea din nou şanse să aibă parte de locuri de muncă care să le permită să ducă o viaţă frumoasă, şi am găsit acelaşi entuziasm al constructorilor, extrem de mândri că vor lăsa ceva în urma loc care va dura o sută de ani.

Recunosc că am fost puţin trist când am aflat că va dispărea glasul roţilor de tren, acel clinchet pe care vagoanele îl fac când trec peste legăturile dintre şinele de cale ferată. Tehnologia modernă a ajuns şi pe traseul primei căi ferate din România, inaugurate de Carol I în anul 1869, astfel că o sudură modernă va elimina pentru zeci de ani intervenţiile de întreţinere a căii de rulare.

În registrul nostalgic, aş aminti şi micul popas făcut la Mănăstirea Comana, cu gândul că un ceai şi o binecuvântare din partea părintelui stareţ ar încălzi puţin trupul şi sufletul. Nu intru bine în curtea de poveste a mănăstirii că mă întâlnesc cu câţiva bărbaţi zdraveni în straie de constructor. Singurul fără cască mă vede puţin nedumerit, aşa că mă ia de braţ şi îmi spune că este deja ora mesei, iar părintele stareţ mă aşteaptă cu o supă caldă de găluşte. O scară de lemn care părea să spună ceva la fiecare treaptă pe care o călcai, precum şi o căldură mirositoare de teracotă îmi reamintesc că viaţa  are şi o altă dimensiune decât cea a telefonului mobil.

Ofer gazdei un mic cadou care să se potrivească cu masa. Mulţumim lui Dumnezeu pentru bucatele de care avem parte şi sunt invitat împreună cu Elena, colega mea deputat, să rupem dintr-un colac de pâine fierbinte.

Nu zăbovim foarte mult de teamă să nu ratăm o zi de iarnă prietenoasă cu noi în care ne echipaserăm să dăm piept cu crivățul.

Anunţăm autoritatea supremă locală că vrem să vedem stadiul lucrărilor, aşa că domnul Enache, primarul comunei Comana, se oferă să ne însoţească şi să ne  deschidă drumul.

Am acceptat cu bucurie invitaţia lui Franjo, inginerul croat care coodoneaza lucrările constructorului austriac –  în ultimul timp ne face surprize plăcute pe toate şantierele unde lucrează – de a reveni luna viitoare pentru a asista la unele dintre cele mai spectaculoase momente ale construcţiei noului pod de cale ferată.