Numai cine nu a ajuns la Spitalul Judeţean de Urgenţă Giurgiu nu s-a lovit de indolenţa unor cadre medicale, în mâinile cărora mulţi giurgiuveni îşi încredinţează viaţa. Dacă nu ai pile suficiente ca să ţi acorde atenţie, rişti să mori cu zile.

Sunt revoltată de ceea ce se întâmplă la Spitalul Judeţean de Urgenţă Giurgiu. Ştiam că se întâmplă lucruri grave în acest spital, dar până nu am simţit acest lucru pe pielea mea, nu am crezut. Am ajuns împreună cu copilul meu, care avea un diagnostic prezumtiv de apendicită acută, la secţia de chirurgie a acestei unităţi medicale, în urmă cu câteva zile. După ce l-am căutat zeci de minute pe medicul chirurg, acesta ne-a trimis, pe mine şi pe fiica mea, care abia se mai ţinea pe picioare, să facem o fişă de prezentare la Urgenţe. Cu copilul care acuza dureri atroce, am coborât la Urgenţe, şi ne-am prezentat la triaj, în speranţa că nu va dura foarte mult până ni se va întocmi o astfel de fişă. Aş! Când i-am spus asistentei de la triaj să ne facă fişa, a sărit în sus ca arsă, a început să ţipe, spunând că are şi aşa foarte mulţi pacienţi şi că trebuie să mai aşteptăm. Am aşteptat ce am aşteptat, numai că având în vedere că fetiţa nu mai suporta durerea, am revenit cu rugămintea de a ni se realiza blestemata de fişă, care, în mod normal, nu ar trebui să necesite mai mult de câteva minute. În sala de aşteptare de la Urgenţe, o femeie ne-a spus că aşteaptă de circa patru ore. În cele din urmă, la rugămintea mea şi a agentului de pază, care a informat-o pe asistenta în cauză că medicul aşteaptă să o consulte pe fetiţă în salonul de la Urgenţe, am reuşit să luăm fişa şi să mergem să i se ia probe de sânge, de urină şi pentru a i se face o ecografie abdominală. Ajunse la urgenţe chirurgicale,  am aşteptat zeci de minute în şir, pentru că şi de această dată asistenta ni s-a plâns că are zeci de pacienţi pe cap şi nu mai poate face faţă. Terminând cu analizele de sânge şi cele de urină, am ajuns la ecograf, unde aşteptau zeci de pacienţi însă medicul lipsea. Era plecat la masă omul, ce credeţi, aşa că am aşteptat şi aici mai mult de o oră, cu un copil a cărui stare se agrava pe măsură ce timpul trecea. Când i-am spus că fetiţa se simte rău şi are dureri abdominale atroce, ne-a răspuns că sunt şi alţi pacienţi care trebuie investigaţi de urgenţă. Ore întregi ne-a luat pentru a completa o amărâtă de fişă, după care am reuşit să ajungem la medicul chirurg. Acesta ne-a spus direct că trebuie efectuată o intervenţie chirurgicală de urgenţă.

Numai că, dezamăgită de tot ce ni s-a întâmplat, am luat decizia de a merge cu fetiţa la un spital din Bucureşti. Doar că, pentru a face acest lucru, îmi trebuia un bilet de trimitere de la medicul de familie, şi cum acesta îmi mai dăduse o altă trimitere în aceeaşi zi, pe care o lăsasem la Urgenţe, a trebuit să mă întorc să îmi recuperez biletul de trimitere. Având în vedere că acesta nu fusese utilizat, i-am solicitat asistentei de la triaj să îmi returneze biletul şi să îmi facă o copie după analizele de pe  fişa de prezentare. Dacă în cele din urmă am reuşit să recuperez biletul de trimitere, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copia după analizele de pe fişa de prezentare. Dacă iniţial mi s-a spus că nu funcţionează imprimanta, ulterior răspunsul a fost acela că trebuie să fac o cerere către director pentru a primi o copie după nişte analize care, de altfel,  sunt personale.

Revoltată, am plecat cu copilul către spitalul de copii Marie Curie, cunoscut ca Budimex. Imediat, am fost preluate de medicul chirurg care era de gardă, fişa de prezentare şi analizele necesare am făcut-o în maxim 15 minute, totul se desfăşura în ritm alert, pentru că era în joc sănătatea unui copil. Cadrele medicale de la Budimex au fost şocate să afle că nu ni s-a dat o copie după analizele copilului, pentru că am fi evitat să le repetăm şi astfel să pierdem timp preţios. M-au surprins bunăvoinţa cadrelor medicale din acest spital, condiţiile de spitalizare extraordinare şi timpul mic de aşteptare de la Urgenţe.  M-am întrebat, în sinea mea, de ce la Giurgiu nu se poate, de ce timpii de aşteptare sunt aşa de mari şi indolenţa dusă la extrem?

Poate că cei care răspund de buna funcţionare a acestui spital ar trebui să treacă măcar o dată să vadă cum sunt umiliţi bolnavii la primiri urgenţe. Să ajungi să fi consultat după câteva ore, atâta timp cât te afli într-o unitate de primiri-urgenţe, e un lucru grav. Indolenţa şi sictirul afişate de unii, care sunt plătiţi din contribuţiile pacienţilor să acorde atenţie semenilor şi să aibă grijă de sănătatea lor, sunt revoltătoare. Prin natura profesiei pe care o practică şi pentru care s-au pregătit, aceşti oameni sunt plătiţi să salveze oameni şi să îi trateze cu înţelegere şi sensibilitate, şi nu cu aroganţă şi batjocură. Poate se va schimba ceva în acest sistem putred, dar sperăm să nu aşteptăm câteva zeci de ani, când vom rămâne din ce în ce mai puţini…

Marcela Petcu