Am revăzut, în reluare, Concertul In memoriam Marin Ghiocel din Giurgiu, ediţia a II-a. Am revenit în Giurgiu pentru ceva timp, deşi nu m-am simţit niciun moment plecat!

Nu despre farmecul cântecului nostru popular românesc vreau să vorbesc! O fac mai bine şi mai convingător specialiştii.

Nu despre Stelică Ghiocel vreau să vorbesc, dirijorul primului ansamblu pe care eu l-am văzut în Frăteşti-Giurgiu, nu despre renumitul Stângaciu, cel care ne-a convins că, pentru adevăratul lăutar, nunta în satul nostru tradiţional începea cu adevărat luni dimineaţa în zori când lăutarul cânta mai cu foc să fie auzit de ţăranul care tocmai pleca la câmp şi avea anunţată o nouă nuntă. O vor face-o cei care scriu monografia comunei Frăteşti.

Nu despre autoritatea profesională a membrilor juriului condus de o un eminent muzicolog, despre care am aflat că a fost cândva profesoară la Giurgiu, vreau să vorbesc!O vor face-o , sigur, muzicologii..

Nici chiar despre inegalabila frumuseţe a costumului  popular românesc,  specific zonelor din care veneau concurenţii şi care-mi aminteşte de cămaşa cusută cu mătase   de mama şi murdărită de mine în zi de Înălţare cu dude negre, nu vreau să vorbesc, deşi îndemnat sunt să o fac pentru că mama a plâns pentru prima oară în faţa mea că scumpa mea cămaşă, prin care trebuia să mi-o înlocuiască pe cea cu urzeală de cânepă în zilele de sărbătoare, fusese murdărită.

Nu despre colaborarea  iubitorilor de cântec popular de pe Vlaşca amintirilor mele cu buciumaşii de nu ştiu unde din Apuseni, cu soliştii dulcelui grai moldovinesc  de la Gura Humorului sau cu cei care ştiu încă să doinească din Gorj,  am să vorbesc şi asta pentru că, deşi aş face-o, sigur ar fi neîndestulător!

Despre FARFURIA Giurgiului aş vrea să spun ceva, acea farfurie în care se serveşte acum nostalgia anilor de liceu.

Am văzut în timpul emisiunii Turnul cu ceas care mi-a dat ora exactă a anului 1954, an în care am absolvit renumitul Maiorescu  al Giurgiului.

Am văzut pomi, da!, pomi! Sunt sigur însă că sunt alţi pomi prin a căror fotosinteză oamenii locului respiră un aer mai curat şi, mai ales,  arată că giurgiuvenii, spre LAUDA LOR,  au redat viaţă centrului unde, pe când eram elev, nu aveam voie să întârzii după ora 19,00.

Nu este ce-a fost! Este, totuşi, ceva .

Mă refer, pentru cei care, ca şi mine, se pot întoarce în amintire, la sistematizarea cu cântec a Giurgiului şi să avem grijă de cântecul popular românesc pe care suntem datori  să-l  păstrăm, că tare frumos se aude! El, cântecul, nu are nevoie de nicio sistematizare!

Ciudat, deşi am dormit mai puţin, m-am sculat mai odihnit!

Colegii de promoţie, cu care mă voi întâlni în septembrie, pot depune mărturie că am fost sincer în tot ceea ce am scris!

Prof.Gheorghe CALOTĂ, elev în banca I de la perete, a doua sală de clasă de la etaj dinspre Calea Bucureşti