… „Din inălţimea lui, salcâmul se clatină, se impotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie…”   Aşa descrie  în romanul  Moromeţii Marin Preda tăierea salcâmului.

Dacă salcâmul lui Moromete a părăsit cu greu, şi cu tristeţe, cerul existenţei sale, să apărăm pe cât putem  copacul speranţei fiecăruia dintre noi. Altceva, pus în loc, se prinde greu şi n-avem siguranţa că mai  apucăm să-i mâncăm fructele sau să ne odihnim oasele la umbra lui. Să ne îndreptăm atenţia către copii. Ei, copiii, şi o cităm cu plăcere pe o dăscăliţă mare iubitoare de copii,  sunt fluviul cu cei mai mulţi afluenţi, minunea nicicând secătuită… gingăşia, zâmbetul, acest soare al fiinţei omeneşti pe care-l vrem numai răsărit.

De vom avea cât mai multe exemple de asemenea copii despre care să scriem, de vor fi cât mai multe familii care să se preocupe cu asemenea dragoste şi răspundere de copii, de vom avea cât mai mulţi seniori care să dea măsură bucuriei de bunic, n-avem a ne teme că vreodată  stejarul fiinţei noastre va fi doborât de vreo furtună!

Şi totuşi…

Tot mai multe manifestări , cu deosebire emisiuni tv., pun în discuţie temeiurile familiei tradiţionale, deşi societatea modernă, cu toate frumuseţile ei, este întemeiată pe FAMILIE!

Şcoala, părinţii, bunicii, noi toţi avem datoria să veghem ca aceşti copii să crească frumos! Să ştie şi să simtă ce este iubirea de mamă, de tată, de fraţi, surori, rude, de neam şi ţară.

Se sparie gândul,… şi-ar începe insemnările cronicarul.

Să fi intrat omenirea într-un tunel care nu are la capăt un licăr de LUMINĂ?!

Gh.C.Br.