Primele cărți care mi-au căzut în mână au fost volume importante din biblioteca părinților mei, îngălbenite de timp și lipsite de poze. Am simțit impulsul să le adaug o marcă proprie, un zet tremurat pe care îl văzusem în filmul Zorro. Creionul folosit era întotdeauna unul bont, colorat, ba verde, ba mov, ba roșu. Mai important decât a desena mi se părea să scriu și ironia a făcut să nu încep cu prima literă a alfabetului ci cu ultima. Să fi fost un semn de erudiție ? Nu aș zice. Meritul nu e al vreunui pedagog hermeneut ci al lui Alain Delon.

O literă devenea astfel simbolul reușitei și eu am ținut să pun această siglă pe cărți ca o pecete a unui inel de moștenitor al culturii vetuste pe care urma ca niciodată să nu-l mai dau jos. Dar aceste cărți nu le-am citit. Le-am bifat doar, așa cum aflam mai târziu că fac ariviștii intelectuali.

Prima carte pe care am citit-o efectiv a fost “Caprele Irinucăi” împrumutată de la Biblioteca Școlii Generale Nr. 7 din Giurgiu. Cartea era zdrențuită, răsfoită de atâtea mâini stângace, dar plină de desene mai grăitoare decât conținutul. Numele autorului nu-mi spunea nimic: Ion Creangă. Pentru mine, personajul era totul: Nică. Și doar ca o șansă a debutului meu în lumea cititului s-a întâmplat ca eroul și naratorul să fie același.
Tata, Vincențiu Georgescu, profesor de literatură română al Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu s-a supărat întrucâtva când a văzut cartea învechită pe macatul noptierei noastre. Mi-a oferit imediat din biblioteca proprie, volumul integral al “Amintirilor din copilărie”. Evident curat. Pentru mine era lipsit de valoare. O adevărată carte trebuia să aibă încărcătura a mii de degete care au atins-o înainte. Steagul e cu atât mai victorios cu cât e mai rupt în luptă. O flamură nouă nu poate flutura pe o redută cucerită.
Primul scriitor în carne și oase pe care l-am cunoscut a fost Petre Ghelmez și va rămâne pentru mine Scriitorul. Nu dorea să-i rămână numele, ci profesia, efigia spirituală. L-am cunoscut în sediul Bibliotecii municipiului Giurgiu. Venea în mod repetat la întâlnirea cu cei mai profunzi cititori, copiii. Începea întotdeauna cu o glumă. Ne spunea că a avut o mare dilemă referitor la aranjarea pe copertă a titlului cărții și al numelui său: Petre Ghelmez – Măgărușul sau Măgărușul – Petre Ghelmez ? Ne dădea de fapt, ironic, definiția dilemei: constrângerea de a alege una din două variante inacceptabile.
Greu i-a fost și lui Dante care a introdus elementul dilematic în gândirea modernă, să aleagă între exil și menținerea toposului: ,,Dacă plec eu, cine rămâne, dacă rămân eu, cine pleacă ?”
În ,,Mânzul de vânt” personajul principal al lui Petre Ghelmez este Băiatul în care evident m-am regăsit și m-am mirat cum de nu i-a dat numele de Cosmin sau măcar Petre, propriul nume al scriitorului din Gogoșari. Băiatul însă conținea toate numele și oricine citea cartea își oglindea definiția semantică în aceste litere cu substrat general. Aceasta era o altă lecție de literatură pe care urma să o regăsesc în piesele lui Aurel Baranga. Numele personajelor nu contează, nici vârsta lor, nici cum sunt îmbrăcate, toate acestea și le închipuie cititorul sau spectatorul piesei de teatru pe baza a ceea ce reverberează opera în sufletul lui, este conceptul de artă deschisă al lui Umberto Eco, este romanul capcană al lui Mircea Cărtărescu care te orbește cu lumina introspecției, ce paradoxal din profunda sa unicitate capătă valențe continue. Sunt cele 6 personaje ale lui Pirandello care îl caută nu numai pe autor dar și publicul.
Petre Ghelmez mi-a lansat cartea de poezii ,,Sărutul ce ne desparte”, la sala Dales din București. Redactor de carte, profesorul giurgiuvean, Emil Talianu. Le mulțumesc și acum și mereu acestor doi zei care au moșit debutul meu literar în buricul Bucureștiului rupându-mi Omphalosul și dăruindu-mă lumii întregi.
L-am cunoscut pe Nicolae Țone, poet giurgiuvean, care venea în casa noastră, prieten fiind cu tata. Am descoperit atunci un tânăr avangardist, mare iubitor de Ion Vinea. Și chipul lui cu părul lung, cu ochii săgetători, degetele lungi de pianist, precipitat mereu de cât vrea să spună și să gândească, va fi pentru mine omul avant-postului, cel care iese din lume pentru a descoperi o alta, încă necreată.
Nicolae Țone trăiește în Universul lui Tristan-Tzara cu dadaismul său, jucându-se cu căluțul de lemn de-a literele amestecate și aleatoriu extrase pentru a alcătui versuri mirifice destinate întâmplării.
Pe Dan Mucenic l-am cunoscut târziu (și pe Mirela Gruiță și mai târziu), dar am aflat de el devreme. Tata îi rostea numele în casă cu un fel de evlavie jurnalistică. Era unul din redactorii ziarelor cu impact național, om la care aveam acces, giurgiuvean de-al nostru. Cum plecase el așa departe ca Păun al lui Sorescu care s-a dus în America să pună mâna pe marginea lumii – nu știu…
Cert e că Dan Mucenic avea pentru mine înfățișări multiple fiindcă nu-l văzusem niciodată, întocmai cum Garabet Ibrăileanu schimba profilul ingenuu al mamei sale – rămasă neschimbată în fotografie – în mii de colaje acomodate diferitelor trăiri ale criticului îndrăgostit de Adela. Din când în când, tata, îmi arunca pe masă, așa cum se purta pe bancul tipografiilor cu plumb și cu linotipuri, câte un ziar în care un articol era semnat de Dan Mucenic. Nu mai știu conținutul acelor articole, dar era un semn că drumul poate fi urcat. Că primul explorator ajunsese pe Everest, iar noi nu urma decât să ne călăuzim după pioleții lui.
Când l-am cunoscut în sfârșit pe Dan Mucenic, omul care scria în ziarele mari, nimic din fabulația mea nu s-a schimbat. Ori eu stau foarte bine cu această facultate a minții poetice, ori el s-a prins în cel mai frumos model al boemului. Mucalit ca Bacalbașa, tăios ca Voltaire, narativ ca Homer, profund ca Eliade. L-am pus alături de profesorul meu de filozofie, Socrate (pentru conformitate Marian Stavarache). O singură dată ne-am reunit la o masă alături și de distinsa scriitoare Mirela Gruiță, ale cărei cărți începusem să le citesc.
S-au spus povestiri despre nașul meu, Virgil Georgescu, profesor de istorie, care gândea că ar trebui să i se ridice o statuie, dar nu se hotărâse în fața cărui local, fiindcă agora giurgiuveană trăia intens în fața unui pahar de vin sau de bere, probabil ca și agora greacă care oricât îl renega pe Bachus, era îndrăgostită de Dionisos.
Dar Mucenic îmi spunea că Marian Stavarache a spus întotdeauna că el nu predă nici o materie, ci spirit, iar ceea ce mi-au livrat acești oameni este spirit încarnat într-o metaforă păgână a Christicului.
Mirela Gruiță este scriitoarea care m-a învățat să mă întorc la povestirile simple, ardelenești, bazate doar pe profunzimea lor și nu pe încărcătura lexicală în stilul lui Ion Agârbiceanu și Gala Galaction. Față de acești doi preoți scriitori, Mirela Gruiță a devenit preoteasa unui templu căruia îi descifrează tainele fără a i le rosti pe deplin înțeles. Culesul ciupercilor, pășitul desculț pe iarbă la Izvoru, sau oriunde în lume, demonstrează că feminiatea va fi întotdeauna în căutarea nostalgiei pe care bărbații o pierd și pe care ele, frumoasele noastre, ne-o returnează ca melancolie.
Marian Stavarache o întreba pe Mirela Gruiță: ,,Când a intrat mama ta în sală, la lansarea cărții tale, nu ai avut impresia că ține o gutuie în mână ?” Acest vers epic stavarachian are în el necuvintele nichitiene: ,,Dacă te-aș prinde o dată și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin după aceea de teamă să nu-mi strivești sărutul ?”
L-am cunoscut pe Ion Gaghii, mentorul literar al prietenului meu, azi avocatul Bogdan Ujeniuc. Ion Gaghii, Ionaș, cum îi spunea Bogdan, venea cu un coș cu flori proaspăt culese pe care le arunca peste comentariile literare anoste și obligatorii din bibliografia primei trepte de liceu. Era un Fănuș Neagu învățat să îndure prin cuvânt, transformând noroiul în aur, prin degetele lui alchimice de Midas obligat să mănânce și pâine aurită numai pentru a nu-și pierde harul creației cu fir de borangic.
Ion Gaghii ne-a învățat că statuile dansează și a luat fiecare statuie la dans, și pe Atena și pe Afrodita și pe Daphne. Într-o poezie a sa ne învață că fiecare carte e o floare cu petale ce suferă fanarea la atingerea brutală. Și ca să fie și mai convingător ne-a repetat-o și în italiană ca iubitorii de latină ai Școlii Ardelene.
Profesorul Tudor Rădan mi-a oferit cărți de istorie scrise în stilul lui Stendhal, fecund în expresii și copios în simțire.
Emil Talianu mi l-a redat pe Eminescu într-o viziune științifică, catagrafiată stilistic.
Dunia Pălăngeanu mi-a dăruit poemele orașului Giurgiu, scrise și cântate în seriile cenaclului literar Luceafărul ca o barcarolă a Dunării.
Ionel Muscalu prin poeziile sale m-a ritmat interior trimițându-mă din Universul real în cel imaginar și viceversa ca un pendul al lui Foucault deprins să măsoare deviația deloc întâmplătoare a Pământului.
Cu Ovidiu Ioanițoaia am făcut o emisiune televizată vorbind despre oameni cu destine de eroi. Mi-a spus atunci că timpul muncii e tot timpul și că sportul este o formă de fair-play care poate fi la un moment dat scrisă.
Mircea M. Ionescu – cea mai recentă și mai izbitoare cunoștință literară a mea, m-a numit un pertinent critic de teatru, unul din puținii ai României, și Doamne, ce bine sunau aceste cuvinte prin vocea unui om care nu avea de ce să mi le spună, decât dintr-o sinceritate atât de rar întâlnită în ziua de azi. Girantul acestei mărturisiri de apreciere și credință artistică era însuși marele critic al Thaliei, Zeno Fodor, prezent la Festivalul Teatrelor Dunărene de la Giurgiu în toamna anului 2014. Lui Mircea M. Ionescu i-am citit cu nesaț cărțile de sport și am fost de acord întru-totul: Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o.
Piesele de teatru i le-am urmărit din stal, cu emoție, filtrată apoi în cea mai pură și intransigentă critică prin serpentina de aramă a alambicului meu împrumutat de la Alice Voinescu.
M-am gândit doar la scriitorii pe care i-am văzut și cu care am putut să vorbesc. Ceea ce vreau să vă spun și să vă conjur aproape, este să nu ratați întâlnirea cu nici un literat în viața voastră. Eu am pierdut două astfel de momente cruciale care poate mi-ar fi schimbat destinul. Nu m-am dus la o întâlnire cu Marin Sorescu alături de Ion Caramitru și Virgil Ogășanu la Teatrul din Giurgiu într-o întâlnire sui generis cu publicul amator. Precizez că „amator” nu înseamnă „diletant” ci “iubitor de artă”. Acolo puteam să-i pun întrebări, marile mele întrebări existențiale și să găsesc teribilele de banale răspunsuri oltenești:
,,-Ce se întâmplă cu mine ?”
„–O viață de om”.
„-Ce urmează de la un moment dat în viață ?”
„-Drum îngust”(indicator rutier).
„-Ce somn te apucă pe Lumea de Apoi ?”
„-Un somn de n-ai treabă”.
O altă întâlnire pierdută (ca în “Dimineața pierdută” a Gabrielei Adămeșteanu) a fost aceea dintre tatăl meu și Nichita Stănescu în sala de mese a Zalonitului, fosta cantină a Colegiului Naționar Ion Maiorescu, astăzi Centrul Cultural Ion Vinea. Vreme de două ore, tatăl meu a stat alături de Nichita, turnându-i vin din carafă și ascultându-i himericele preumblări prin galaxii. Eu nu m-am dus fiindcă aveam de învățat la nu știu ce materie și nu la nu știu ce spirit cum ar fi spus profesorul Stavarache. Am rămas acolo, mai degrabă dincolo, înțepenit la propriu și la figurat, departe de lumea civilizată, ca un barbar la porțile Romei, neîndrăznind să intre.
Aceste întâlniri neîntâmplate s-au petrecut totuși mult mai târziu, fabulos, în mintea mea. Le-am decritpat vidul și le-am umplut cu un gaz mult mai rafinat decât heliu – fluidul propriei mele esențe interioare.
Ca niște stafii mă bântuie scriitorii pe care i-am întâlnit. Întocmai lui Patrocle, ei scriu în locul meu, atunci când eu, Ahile, supărat pe Agamemnon, refuz să mai cuceresc Troia. Călcâiul meu vulnerabil, mereu sângerând, stă mărturie că jertfa lor de reprezentare nu e zadarnică.