Când Titu Maiorescu scria Beţia de cuvinte în REVISTA CONTIMPORANĂ, 1873, subintitulat Studiu de patologie literară, precum un diagnostician cu practică îndelungată în profesie, evalua corect fauna nu doar politică a vremii. Urmărind intervenţiile parlamentarilor,  e drept, parlamentarismul  românesc  era în perioada juneţii sale, constata că vorbitorii de la tribuna parlamentului pot fi categorisiţi în trei mari categorii şi scria  Oratori , retori şi limbuţi, 1902.  

Unii, aprecia criticul, vorbeau că aveau ceva de spus, şi aceştia erau puţini. Unii vorbeau să se audă vorbind. Şi aceştia erau, relativ, puţini. Alţii, şi aceştia erau foarte mulţi, vorbeau să se afle în treabă!

Titu Maiorescu, rafinat om de cultură şi cu un acut simţ al limbii,  evalua măsura în care s-a dezvoltat limba română în epoca sa.

Fără să ştim la ce categorii noi de vorbitori de limbă română s-ar fi gândit marele critic, credem că , de ar fi avut în vedere pe unii dintre parlamentarii de azi, n-ar fi neglijat gargaragiii, palavragiii ,agramaţii şi mutălăii. Primele două categorii,  seară de seară, îşi trimit la televiziunile partenere vocile de serviciu care nu se lasă niciodată intimidate de eventuale păreri contrare celor cu care ele au fost mandatate. Şansele de a se ajunge la un consens nu există! Agramaţii, dacă anumite interese obscure nu dictează altfel, sunt evitaţi! Aceştia , din nefericire mulţi la număr, prin vot, realizează majorităţi docile care clamează democraţia!

Mutălăii sunt greu de etichetat, Ei nu vorbesc prea mult, totdeauna , mustăcind  aluziv, sunt pentru-contra. Îşi schimbă orientarea după cum se uită la răsăritul sau la apusul soarelui! Au o mare calitate: niciodată nu stau cu faţa în vânt! La ei, schimbarea de opţiune nu este o chestiune de etică politică, ci de strategie în urmărirea unui interes!

Aceste categorii de vorbitori, şi poate mai sunt şi altele, folosesc cu atâta  lejeritate, iresponsabilă uneori, cuvinte precum diversiune, stat paralel, stat mafiot , antisemitism instituţional, agresiune, fascistoid, comunistoid,trădare, uneori trădare naţională, inventează sintagme  care au servit drept zestre unora care au realizat antologii întregi de construcţii nefireşti, aberante, anacoluturi absurde, deraieri lexicale şi de construcţie, toate generatoare de comic de limbaj!

Încărcate de comic în esenţa lor, aceste cuvinte/construcţii violentează atât de mult pe ascultător  prin ton, ineditul contextual, încât  te încearcă o inexplicabilă teamă de cuvânt!

Era la noi o vorbă:-Spune-mi cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti!

Se pare că înţelesul acestei ziceri trebuie nuanţat!

Cine să o facă? Unul care nu se teme de cuvânt!

Gh.C.

În 1881, în Scrisoarea III, Eminescu spunea:

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Citat fără comentarii.