Aflu din presă că România ar fi în topul tărilor  cu numărul elevilor care abandonează şcoala foarte mare. Se vorbeşte de foarte mult timp de subfinanţarea învăţământului, deşi mai toţi oamenii politici, cu vocea tare şi aroganţi, clamează , lucru foarte adevărat !, că EDUCAŢIA este domeniul în care investiţia devine profitabilă pe termen lung. Niciodată, dar niciodată, învâţământul nu a beneficiat de 6% din buget!

 Fiind vorba de copii, fiind vorba de viitorul acestei ţări , neputincios, dar nu resemnat, te-ntrebi: – Subfinanţarea ÎNVĂŢĂMÂNTULUI: Nepricepere, dezinteres, greşită orientare politică, incompetenţă managerială? Există vreo legătură între aceste întrebări şi criza forţei de muncă? Cine poate găsi rezolvare? Cât mai repede!

 S-a scris în presă că Ministerul Educaţiei ar fi fost amendat că nu ştiu ce manual din programul de învăţământ al unei minorităţi n-ar fi fost editat la timp! Foarte bine că s-a întâmplat aşa, dar, anul acesta, două manuale pentru învăţământul elementar ROMÂNESC! n-au fost pe băncile elevilor la deschiderea anului şcolar! De astădată, merge şi aşa!

Gândindu-mă la ce era în şcoala noastră cu 50 de ani în urmî, am recitit scrisoarea –poveste a lui Ion Ghica, Şcoala acum 50 de ani, din 1880, către Vasile Alecsandri din care citez:

Acei bieți dăscălași, cari au fost depozitari limbei și naționalității noastre, duceau o viață zdruncinată, plină de privațiuni și de coate-sparte, fără bene-merenti și fără recompense naționale, fără pensii și parapensii; plătiți ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau și mureau necunoscuți; fără să bănuiască măcar că erau patrioți, împinși numai de un instinct bun și generos, își făceau cu sfințenie datoria, fără să aibă conștiință de binele ce făceau țării lor.(…)

 Se pomenise de la tată și de la mamă români neaoși din moși-strămoși. Limba și urechea le spunea că nu erau nici tătari, nici greci, nici slavi; purtau noblețea neamului în inima și în spiritul lor, (…)

 Aflăm din această scrisoare că Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copiii la învățătură.  Şi mai aflăm un lucru care nu pot să mi-l explic: El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învață sau nu.

Ar fi prea de tot să crezi, şi să nu te miri dacă se vor găsi şi unii care, neglijând cu intenţie ironia din text, vor susţine că  situaţia învăţământului este asta care este, că mulţi elevi, mai ales din mediul rural, abandonează şcoala încă din ciclul gimnazial, pentru că… dascălii s-au… civilizat!

De ce, oare, mulţi studenţi, şi în ultimul timp şi foarte mulţi elevi liceeni,merg la studii în alte ţări? Dascălul Chiosea va fi plecat şi el în altă ţară?

Oricum, două concluzii se impun:

1. Învăţământul trebuie finanţat corespunzător , dacă ne gândim la copii, dacă ne gândim la viitorul ţării.

2. Să ne uităm în urmă, în istoria învăţământului românesc. Din multe întâmplate atunci avem de învăţat!

Zicea Tudor Muşatescu; – Timpul, dacă-l pierzi, te pierde!

                          Gh. C. Br.