CAROL I al ROMÂNIEI în documente de arhivă giurgiuvene
S-au împlinit de curând 160 de ani de la venirea şi urcarea pe tron a lui Carol I PERSONALITATE PROEMINENTĂ în istoria ROMÂNIEI MODERNE.
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la data de 20 aprilie 1839, la Sigmaringen şi a decedat la data de 10 octombrie 1914, la Sinaia, a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România după abdicarea forţată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, datorită căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câştigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei) iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
În 10 aprilie 1866, o proclamaţie a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliţia formată din liberalii radicali şi conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populaţia cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul « plebiscit » trebuie, fireşte, înţeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populaţiei cu drept de vot (boieri şi anumite segmente ale populaţiei urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puţin de 16% din populaţia totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori).
Franţa a susţinut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (şi a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniştite după războiul Crimeii şi o neutralitate bine-voitoare, Prusia – ţara de origine a prinţului – a fost, fireşte de acord, în timp ce duşmanii păstrării unităţii administrative şi politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpaţi avansează pe drumul spre neatârnare, şi, cum era de aşteptat, Turcia, care înţelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în direcţia destrămării imperiului lor în Europa.
Obiecţiile adversarilor întronării prinţului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenţia semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputaţii moldoveni şi valahi, în adunăre, să fie cei care aleg conducătorul. Elitele româneşti n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu o unanimitate de voturi, prinţul german a fost ales domn al Principatelor.
La presiunile Franţei şi Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unităţii Principatelor, cu condiţia însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în faţa Înaltei Porţi, ceea ce acesta a şi făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.
Pe 10/22 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeaşi zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei care l-a invitat să depună jurământul pe legile ţării. Colonelul Haralambie citeşte formula de jurământ românesc comunicată prinţului în traducere franţuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului.”, după care prinţul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în româneşte, cu voce fermă: „Jur”.
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Imediat după sosirea în ţară, Parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Aceasta era liberală, însă nu şi democratică. Constituţia a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiune care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă.
Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”. Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că « regele domneşte fără a guverna ».
Regele Carol era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferinţele românilor în acel moment fiind în contradicţie cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. România a întâmpinat anumite dificultăţi în obţinerea recunoaşterii independenţei. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 încheiate cu Tratatul de la San Stefano, motivul invocat fiind că România nu este o ţară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componenţa statului român, dar era cedat sudul Basarabiei (mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail). Marile Puteri, nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegaţia română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită iniţial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de „Sublima Poartă”, dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuşi independenţa a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea « schimbului » de la San-Stefano şi modificarea articolului 7 din Constituţie, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
Prestigiul intern şi internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin « pactul de familie » încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani, probabil de hemofilie) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român.
Spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgenţă a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existenţa tratatului şi şi-a exprimat dorinţa sa. A întâmpinat o opoziţie ferma din partea majorităţii membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influenţa soţiei sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca şi a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a ţării, a fost eşecul rezolvării problemelor tipice unei ţări a cărei economie era bazată pe agricultură şi a cărei populaţie era reprezentată în covârşitoare majoritate de ţărani. După suirea pe tron a lui Carol I, situaţia ţărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce marii proprietari, pentru a face faţă competiţiei pe pieţele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al ţărănimii. Sistemul injust pentru covârşitoarea majoritate a populaţiei României din acea perioadă era în plus aproape o excepţie în regiune, fapt care totuşi nu l-a stimulat pe suveran să iniţieze un program de reformă agrară, situaţie care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei româneşti în epocă, în care era antrenată majoritatea covârşitoare a populaţiei, a rămas într-o stare înapoiată.
Carol I este prezent în documentele de arhivă existente la Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale, documente care pot fi grupate în trei mari categorii:
- cele referitoare la complicatul an 1866 în istoria românilor;
- vizitele de „lucru” întreprinse de Carol I în localităţile judeţului Vlaşca şi în oraşul Giurgiu;
- sărbătorirea zilelor de naştere ale lui Carol I, Regina Elisabeta, a urcării pe tron.
„Jurnalul” nr. 20 din 12 februarie 1866 al Consiliului Comunal al Oraşului Giurgiu consemnează „anul 866 februariu 11 zile senatul şi adunarea electivă a Primăriei întrunite a alesu şi a reclamat în unanimitate de D. Stăpinitoru allu Principatelor unite Române conform dorinţilor esprimate de Divanurile adhocu din anul 857 pe alteţa sa regală Filipu Eugeniu ferdinand …Leopold Gheorghe comite de Flandra şi duce de Sacsonia sub numele de Filipu I – iu. Acestu faptu producând cea mai mare vie bucurie în inimile tutulor Românilor şi unind şi glasul nostru cu allu poporului zicem să traiască alteţa sa Principele de Flandra, traiască România…”
În cinstea acestui „eveniment” s-a făcut „serbări” pe 13 februarie 1866 constând în : Te-deum la catedrală, salve de tunuri şi „iluminaţii”, 15 vedre de vin ce 2sţau dat seara la cetăţenii adunaţi în piaţă”, plata lăutarilor etc., în total o cheltuială de 542 lei şi 37 parale.
Pe 13 aprilie 1866 se transmite o telegramă către Prefectura Judeţului Vlaşca din partea Consiliului de Miniştri în care se menţionează: „sunt 10 ani de când în trei rânduri şi în celle mai mari şi mai solemne occasiuni aţi veghiat aţi votat în unanimitate că cunoaşteţi că împrejurările politice şi posiţiunea noastră geografică cere imperios să fim una naţiune unită şi tare… şi că nu vomu putea fi una naţiune de nu vomu avea pe tronolu României unu Domnitoru care să fie membru al uneia din Familiile Domnitoare în Occident. Astăzi dorinţa noastră este împlinită mai mult încă decât cea mai ambiţiune naţională ar fi putut pretinde…”
Se dau date despre principele Carol „Principele Carol I este membru a două familii domnitoare şi care încă sunt din cele mai strălucite din cele mai puternice. Este rudă d-aproape şi încă din ramura din sus cu Familia regească a Prusiei, cu aceea familie ce tot … ce a născut eroi… e rudă prin două ramuri cu Napoleon III… este fiul alteţei sale regale Carol Antonie Ioachim Principe de Hohenzolern, capul partidei liberale, a naţiunei cellei mai liberale şi cellei mai invazate din lume, a Naţiunei Germane…Carol I al Românilor este el însu şi unulu dintre cei mai stimaţi şi iubiţi principi ai Europei, pătrunsu de cele mai nobile şi liberale principii, modestu cumu este totdeauna virtutea şi tare ca credinţă că are o datorie de îndeplinit”.
Şi la Giurgiu s-a organizat „plebiscitul” pentru alegerea lui Carol I ca domnitor al României, au fost în total un număr de 1321 voturi pentru şi nici unul împotrivă.
După organizarea plebiscitului Consiliul de Miniştri a remis un comunicat către ţară, din care menţionăm: „această otărâre a naţiunii, fiind acumu unu faptu îndeplinitu şi constatatu în lume CEA MARE, ÎN CEA MAI DEPLINĂ LIBERTATE ŞI ÎN FAŢA Europei întregi, Guvernul are o datorie sacră de îndeplinitu: aceea d-a face cunoscutu că d-acumu este datoru a opri tote intrigile ce provinu din ambiţiuni şi cugetări criminale. Naţiunea s-a pronunţatu din nou şi în cea mai depliniă libertate pentru unire şi şi–au alesu dreptu Domnitoru allu ei, pe CAROL I.
D-acumu deră, ori cine se va încerca a lucra în contra voinţei esprese de naţiune, Guvernulu are şi dreptulu alu urmări ca uneltă a vrăşmaşilor ţerei, ca conspiratore contra voinţei şi a esitenţei noastre naţionale, şi pe lângă stigmtisarea din partea naţiunii, legea ce este scutulu ori cărei societăţi, va fi aplicată în toată vigoarea şi sfinţenia iei. VOINŢA POPORULUI ESTE VOINŢA LUI DUMNEZEU. POPORULU A VORBITU, LEGEA ŞI POPORUL VA APĂRA ROMÂNIA, CĂCI ELU VOEŞTE CA EA SĂ FIE, ŞI VA FI”
Pe 9 mai 1866 era trimisă către Prefectură telegrama Ministrului de Externe Dimitrie Ghica în care se comunica primul mesaj către ţară al lui Carol I : „Puind piciorul pe Terimul României noua mea Patrie me grabesc a esprima Membrilor Locoteneţei Domneşti sentimentele celle mai sincere …sunt fericit a me găsi în sfîrşit în mijlocul naţiunii cari ma onorat cu încrederea sa, adresez mai înainte de toate cerului rugăciunile melle spre a-mi ajuta a-mi îndeplini cu demnitate marea şi frumoasa missiune ce mi-a impus Providenţa”
În „Proclamaţiune” data la Bucureşti pe data de 11 mai 1866 Carol I menţiona printre altele: În destinurile omeneşti nu este o datorie mai nobilă de a fi chemat a menţine drepturile unei naţiuni şi a consolida libertăţile ei. O misiune aşa de însemnată M-a decis să părăsesc fără regret o posiţiune independentă, familia şi ţeara de care am fost legat prin legămintele şi suvenirile cele mai sincere, pentru a urma apelului vostru. Primirea plebiscitului, care a pus pe capul Meu corona lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihaiu Viteazul, îmi impune o mare respundere. Sper însă, că-mi va fi dat, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi cu întreg devotament de a sigura nouei Mele patrii, o essitinţă fericită şi demnă de trecutul ei.
Români!Sânt al vostru din totă inima şi din tot sufletul. Puteţi să ve ântemeiaţi pe Mine în ori ce timp, precum Eu me întemeezu pe voi”
În anii următori Carol I avea să încerce să pună în practică ceea ce promisese.
Vizitele în ţară şi la Giurgiu aveau să fie numeroase până la decesul lui în anul 1914, la Giurgiu prima sa vizită de lucru avea să fie efectuată în anul 1866 la scurt timp după urcarea pe tron. Avea să stea la Hotel Paris.
Anii următori aceste vizite aveau să fie mai numeroase dar prezentarea lor va face obiectul unui material viitor.
Consilier superior Ion Bălan,
Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale