Am plecat din Giurgiu in noiembrie 2015 spre coasta bretona franceza, acolo unde Europa continentala intalneste vantul atlantic.

De atunci nu am mai venit in orasul de la Dunare in care, daca voi fi longeviv, voi spune cu mandrie ca mi-am petrecut jumatate din viata.

In copilaria mea i-am umblat toate cartierele, alaturi de Ionut, bunul meu prieten si vecin.

Ii spuneam mereu : ”Hai sa iti arat o strada noua, pe unde nu am mai fost niciodata!”

Giurgiu mi se parea imens.

Cea mai mare dintre metropole.

Cum zicea Woody Allen despre New York : ”In week-end plec in vacanta.Fac un tur al cartierului.”

Cand ajungeam acasa primeam ca Nica din Humulesti aspra blagoslovire a peregrinarii mele din partea Smarandei Creanga, mama Mihaela Cornelia.

Ma dorea la carte, nu pe strazi.

Apoi apa calda era numai sambata, doua ore seara, iar eu veneam noaptea.

Dar Giurgiu ma captiva.

Instelat era plin de secrete dionisiace si mistere apolinice.

Piatra omfalica era aici.

Iar eu eram cel ce trebuia sa o caut si sa o gasesc.

Pe strada Dunarii, intr- o rapa mlastinoasa, am gasit zidul unei cetati.

Muzeograful Emil Paunescu a venit cu Ionut si cu mine.

Pe barna ingusta ce separa ca in ”Print si Cersator” Palatul in ruina de groapa gunoaielor m-am simtit ca Schlimann descoperind Troia.

Comoara lui Priam era aici.

Sofia trebuia sa o poarte in toata splendoarea ei.

Devenind medic am consultata ca Asclepios in toate cartierele.

Oriunde ma intalneam cu cineva imi spunea convivial : ”Suntem vecini!”

Dar ”vecini” insemna pe strada Garii, pe Alexandriei, pe Bucuresti, pe Tineret…

Ca particulele lui Dumnezeu in acelasi Univers.

Precum la Jocurile Olimpice eram incantati ca suntem greci.

Ubicuitatea m-a facut sa ma diluez in salile de spectacol la Ateneul Balanescu, Teatrul Vianu, Centru Vinea, Cetatea lui Mircea, Seminar, Centrul Episcopal, in scoli, in licee, la Penitenciar, la Cetatea lui Mircea, in Portul Dunarii, in Parcul Alei, la Biblioteca, in Muzeu.

Am cantat, am dansat, am recitat, am conferentiat, am facut concursuri, am jurizat, am avut oaspeti si am fost invitat.

Televiziunile m-au filmat , jurnalistii au venit pentru sfaturi medicale si repere culturale.

Agora era peste tot.

Si in ea eram eu.

Un Socrate intrebator fara raspunsuri pregatite.

Vulnerabil in fata oricarei ipoteze.

Giurgiu nu mi-a oferit cucuta, ci apa de Dunare a eternei reintoarceri.

Dulcea otrava am baut-o eu plecand.

Ciobul cu numele meu era toarta de amfora si nu ostrakon.

De ce am ales ca Temistocle ostracizarea dupa Victoria de la Salamina ?

Fiindca stiam ca de acum incolo persii nu vor mai ravni sa striveasca libertatea si democratia ateniana.

Am lasat un Giurgiu frumos.

Mai frumos decat mine dar identic visului meu.

Ascclepios din mine a invocat fulgerele lui Zeus sa il loveasca.

Azurul Giurgiului a ramas senin si neclintit.

Asa cum e pe Steagul Cetatii.

In Franta spun tuturor ca aduc frumusetea unui oras, calmul lui idilic, ospetia de care am avut parte.

Nu am venit ca imi lipsea ceva, ci dintr-un prea plin sufletesc giurgiuvean ce trebuia oferit Lumii intregi ca un potir ce isi revarsa nectarul.

LA MULTI ANI !

Cosmin – Ştefan Georgescu