Normele europene reglementează şi probleme legate de moşteniri, potrivit cărora, instanţele judecătoreşti din statul membru în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.

În cazul în care reşedinţa obişnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într-un stat membru, instanţele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt competente să se pronunţe asupra succesiunii în ansamblul său, cu condiţia ca defunctul să fi avut: cetăţenia acelui stat membru în momentul decesului; sau reşedinţa anterioară obişnuită în acel stat membru, cu condiţia ca, la data sesizării instanţei, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reşedinţei obişnuite. În cazul în care defunctul a ales legea unui stat membru pentru a se aplica succesiunii sale, părţile vizate pot conveni că instanţele judecătoreşti din acel stat membru vor avea competenţa exclusivă de a se pronunţa cu privire la orice chestiune referitoare la succesiunea în cauză.