Manu Pencea este un nume care are deja rezonanţă pentru amatorii de literaturã contemporană. În anul pe care tocmai îl încheiem, giurgiuveanca Manu Pencea a debutat discret (ne referim doar la noi, giurgiuvenii) cu volumul “Un ID secret pentru amor concret”. Manu Pencea demonstrează că are toate şansele, noi îi dorim giurgiuvencei noastre acest lucru, de a ajunge una dintre vocile lirice feminine remarcabile.

Absolventă a Liceului “Ion Maiorescu”, Emanuela Monica Pencea a studiat Filologia la Universitatea Bucureşti. Este master în etnografie, titlu obţinut la Universitatea “Denis Diderot” din Paris, master în administraţie la Universitatea Bucureşti şi doctor în Ştiinţele Comunicării. Redactor la “Cotidianul”, “Capitala”, în prezent “prestează” la revista “Tango”.

Manu Pencea cultivă, în primul său volum, iubirea – cu ajunsurile şi neajunsurile ei! Practic, avem de-a face cu serie de nuvele de dragoste, în care autoarea supune introspecţiei o parte din propriile sentimente, dorindu-se a fi un preambul al unui roman aflat pe masa sa de lucru.

În “cuvânt înainte”, prezentând “Un ID secret pentru amor concret”, Alice Năstase Buciută arată: “Iubirile noastre de astăzi nu mai au nici stabilitatea, nici simplitatea celor de odinioară. Sentimentele noastre se zbat între straniile coordonate postmoderne ale apucăturilor omeneşti, încercând să lupte cu dezintegrarea, cu alienarea, cu prăpădul din noi…”

Comentând volumul lui Manu Pencea, scriitorul Dragoş Voicu, autorul romanelor “Coada” şi “Ţara de sub fluturi”, conchide: “Nuvelele lui Manu Pencea sunt fotografii ale vieţii, destrămate de foarfecele neiertătoare ale amintirii, dar nu pentru a le distruge, ci pentru a le transforma în cuvinte şi a le ordona apoi cu iscusit meşteşug în forme fluide care se insinuează nu numai în inima cititorului, dar şi în viaţa lui. Pentru că nu poţi citi scriitura lui Manu fără să nu ieşi din propriul trup, privindu-te de undeva de sus, scoţându-ţi propria balanţă şi cântărindu-ţi, pe furiş, propria viaţă şi istorie, propriile simţiri, propriile iubiri. Vii, pendulând între prezent şi trecut, între fotografii alb-negru şi tablouri în culori proaspete, nuvelele lui Manu caută ele însele iubirea, o găsesc, o pierd, o caută din nou… având propria lor muzică, sau propria lor tăcere, ecoul şinelor de tren sau tăcerea grea a gărilor, a aşteptării zadarnice, a pierderii, ritmul clădirii şi al năruirii mânăstirii sufletului”.

După ce parcurge paginile volumului scris de Manu Pencea, poeta Irina Onescu afirmă pe bună dreptate: “O scriere cu totul neobişnuită, nonconformistă, radicală şi extremistă, prin urmare, foarte controversată…”

Şi încă ceva: admirabil ni se pare faptul că Manu Pencea nu uită, în această “călătorie” în adâncurile fiinţei sale, nici chiar în debutul său scriitoricesc, de obârşia giurgiuveană, amintind printre altele de Giurgiu, Slobozia, Călugăreni…

Uite că giurgiuvenii nu uită niciodată de locurile natale… Ştiu ei ce ştiu… despre acest loc binecuvânat de Dumnezeu.