„Când nu mai suntem copii am murit demult” – Constantin Brâncuşi,

Adresarea mea nu are nimic ironic! Artiştii, şi pentru mine sunteţi un artist, sunt precum regii: le este suficientă  identitatea numelui mic!

Răspunsul, pe care mărturisesc că nu-l aşteptam, vă defineşte: elegant în expresie, adecvat în ton  şi, cu deosebire, corect şi limpede în atitudine.

Dacă fac unele precizări,  nu pentru Dumneavoastră le fac .

Nu am vrut să creez o polemică.Viaţa este atât de complexă, copilăria este atât de  fascinantă, încât ar fi o nebunie să crezi că poate exista o singură  părere.  Nici n-ar fi bine, cred , să fie aşa!

Afirmam cândva: spune-mi cum vorbeşti ca  să-ţi spun cine eşti. Şi mai spuneam, că tot este vorba de jocul copiilor, că avem de învăţat de la copii arta împăcării şi plăcerea  de a continua jocul.

Mi-a reproşat un cititor al ziarului că aş fi un copil de douăzeci de ani care nu  le am cu noutăţile în domeniul comunicaţiilor Are dreptate! Când eram de douăzeci de ani, aveam tăbliţă, nu tabletă, aveam vioară confecţionată de mine din coceni de porumb, aveam fluier din  creangă de soc, aveam opinci făcute de un vecin, mă pregăteam cu ceata cu o lună înainte pentru o noapte de colind, umblam trei zile după căluş să văd acelaşi spectacol, e drept, de fiecare dată în altă curte, eram sculat cu noaptea în cap să ajungem în zori la tăiatul cocenilor până nu se ridică roua…

Şi ,Doamne , bine mai era, zice cântecul, şi eu aveam douăzeci de ani!

Timpurile sunt altele, înţeleg, dar ceva este neschimbat sau ar trebui să fie neschimbat : FAMILIA care, de trei  ori pe zi, se adună în jurul mesei prilej cu care mama învaţă copilul să-şi închine faţa, familia care te face să vrei să vii mereu  ACASĂ.

Sunt, Domnule Cosmin, doar simple păreri asupra cărora, în clipe de răgaz, meditez.

Deocamdată, aici şi acum, atât.

Cu aleasă consideraţie,

Prof. Gh. C. Br.