Două imagini revăzute de curând m-au îndemnat la reflecţie pe care, nu ştiu de ce, simt nevoia să o mărturisesc.

Prima

peisaj montan, zăpadă multă , o pârtie şi copii, mulţi copii. Unul dintre ei, cu faţa rumenă , obrajii spălaţi de spicul de ninsoare, cu o voce nedefinită încă, în iureşul  coborârii pe o pungă de plastic striga cât îl ţineau puterile… PĂRTIE!

O făcea, cred, copilul gândindu-se mai ales la cei care veneau după el! Suprebă grija copilului pentru cei care îi urmau!

A doua

la  un meci de fotbal, toţi jucătorii ambelor echipe erau ţinuţi de mână de copii şi conduşi până la centrul terenului de parcă ar fi vrut să le atragă atenţia că jocul ar trebui să se desfăşoare în spirit sportiv.  Superbă  grija  copiilor pentru  spectatorii din tribune sau, de ce nu, pentru  cei de-acasă, care urmau să vadă  spectacolul la televizor!

Spun copiii de multe ori lucruri trăznite, dar totdeauna sunt sinceri în ceea ce fac! Multe avem de învăţat de la ei.

Cu deosebire, arta împăcării în reluarea jocului.

Ce-ar fi ca, la  fiecare inceput de sesiune  parlamentară,

toţi aleşii să fie conduşi de mână până în uşa parlamentului de câte un copil,

iar unul dintre copii să strige

PÂRTIE !

Gh.C.Br.