Studiul arhivelor, de orice fel ar fi ele, este corelat în mod aproape automat cu imaginea prafului atotstăpânitor. Desigur, este vorba și de mirosul înțepător al acestuia, dar dincolo de acest impediment, mărturisesc că o arhivă te poate surprinde necondiționat exact atunci când te aştepti mai puțin.

Astăzi suntem parte componentă a unei societăți informatizate. Este o valență, deloc nouă, care ne pune la încercare fiecăruia dintre noi aptitudinea intrinsecă a relaționării interumane. Apelul către deprinderile esențiale, cum ar fi spre exemplu scrisul de mână, pare și el să fie amenințat de lovirea mecanică a unor taste în sincron.

Legătura dintre cele două idei cu care am ales să încep această poveste simplă, este o întâmplare. Mai concret, o vedere pe care poștașul o purta în geanta sa către o domnișoară din Giurgiul anilor 1930, într-o zi de septembrie. Dovada este chiar alături, o cartolină veche de mai bine de 80 de ani. 

Se spune astăzi, în era informatizării, că cel mai sigur suport de păstrare a informației, rămâne totuși hârtia, în detrimentul unităților de stocare electronice din ce în ce mai încăpătoare. Un moment intim ca acesta, pe care vă invit să îl descoperim împreună, nu cred că ar putea fi rătăcit pe vreun hard disk, cu sorți de izbândă peste 90 de ani.

Așa cum el însuși se semnează, domnul A. Corneliu din București, trimitea un gând scurt și cuprinzător, scris cu cerneală pe o carte poștală. Unde? În Giurgiu, domnișoarei Antoaneta Popp, care avea să citească rândurile lui două zile mai târziu, pe strada B.Epurescu, la numărul 3: “Radioul este bucuria tuturor oamenilor”. Era probabil un gest amical. Desigur, în privinţa asta nu ne rămâne decât să bănuim.

Bucuria mea personală este legată de ceea ce reconstruiește această carte poștală, un moment intim între orașele care astăzi și mie îmi sunt în egală măsură, “acasă”, și de care sunt profund legată. În Giurgiu m-am născut și am locuit 18 ani. În București am studiat și pentru moment am rămas să profesez. În arhiva multimedia radio pe care o am la dispoziție pentru a documenta anumite subiecte zilnice, ce urmează a fi auzite pe postul public de Radio, am avut norocul să mă întâlnesc accidental cu această cartolină. Scopul căutărilor mele era desigur altul, ca de fiecare dată. Iată de ce clișeul “arhivele sunt un izvor nesecat de inspirație” se aplică cu success și în situația dată.

Astăzi, strada pe care locuia domnișoara A.Popp din orașul de la Dunăre, astăzi nu mai poartă același nume. Este însă una dintre cele mai frumoase și importante străzi pe care orașul încă le are.

In anul 1930, pe când serviciul poștal media conversația între domnul A. Corneliu și domnișoara A.Popp, Radioul Public împlinea 2 ani spectaculoși și entuziaști de existență.

În ilustraţia cărții poștale, trei copii veseli si ghiduși, după poziția pe care aceștia o au, se amuzau copios în fața unui aparat de radio așezat cu grijă în confortul unui interior de salon. Același zâmbet, cald și sincer, sper și eu să vi-l răpesc, odată cu această poveste pe care v-o împletesc printre rânduri.

Desigur, nu mi-am putut stăpâni curiozitatea și am încercat să aflu imediat dacă strada pe care domnișoara destinatară locuia, mai există. Răspunsul l-am căutat dintr-un reflex caracteristic societății în care trăiesc, în primă instanță pe un grup al unui site de socializare ce are drept tematică o mai veche pasiune de-a mea, “Giurgiul de altădată”. Era la îndemână, e drept. Am aflat destul de rapid că strada există și astăzi sub denumirea de Str. Gheorghe Doja, chestiune confirmată și de hârțile orașului din acea perioadă.

Bazil Epurescu (1848-1905), cel al cărui nume este înscris în caseta destinată adresei din carta noastră poștală, are astăzi un bust, într-unul din capetele străzii ce acum 80 de ani îi purta numele.  Mărturie parcă a unei străzi dintr-un Giurgiu al altor timpuri. La numarul 3 al aceleiași străzi, o domnișoară primea câteva rânduri în cerneală, din orașul în care lua amploare fenomenul radiofonic, București. Cartea ei poștală ajunge peste mai multe zeci de ani, nu se știe cum, în colecția de arhivă a Radioului Public. Se întoarce “acasă”  prin această poveste, redeschizând dialogul între Giurgiu si București.

Așadar, dacă veți ajunge în Giurgiu pe strada Gheorghe Doja, fie numai în trecere, amintiți-vă că la numărul trei, o domnișoară  se bucura să vadă poștașul într-o zi de toamnă a anului 1930. Restul poveștii puteți doar să vi-l imaginați.

Un articol de Andra Mitia Dumitru, antropolog, documentarist Radio România