Scriam în Giurgiuveanul din 17 mai 2015 despre insomniile pricinuite de vizionarea, în reluare, a festivalului Marin Ghiocel In memoriam, ediţia a doua. Spuneam că m-am întors în Giurgiul perioadei mele liceale şi lăudam giurgiuvenii pentru strădania de a reface, pe cât posibil, farfuria, zestrea urbanistică a oraşului în care giurgiuvenii servesc  nostalgia unor ani trecuţi, dar păstraţi în memoria celor care, ca şi mine, cred  că dreptul la memorie este egal dreptului la istorie!

Deunăzi, un telefon al unui coleg giurgiuvean mă atenţionează că ediţia a treia a aceluiaşi festival se va transmite în direct. Am lăsat deoparte celelalte  preferinţe şi am plecat…la Giurgiu! Nu m-a interest nimic altceva. Am văzut spectacolul în întregime! Despre Steliana Sima, despre Mioara Velicu, despre Gheorghe Roşoga s-a scris atât de mult şi frumos, încât e de preferat să asculţi cântecele lor decât să citeşti  ceva , indiferent de cât de frumos este zis,despre ei. Despre concurenţi, cât timp juriul nu a deliberat, e bines ă nu avansezi aprecieri, deşi, vrând nevrând, eşti ispitit să-ţi dai drumul la gură.

Şi totuşi , despre ce ai putea spune ceva ca să stârneşti interesul cititorului? Eşti sigur că ceea ce a fost pentru tine interesant prezintă acelaşi interes şi pentru altcineva?  Dar dacă ceva îţi scapă? Rămâne nespus? Salvarea vine din stratagema că ceea ce lipseşte este voit nespus pentru a da posibilitate cititorului să completeze cele nescrise! De a ţi-l face părtaş la bucurie.

Am privit spectacolul şi m-am bucurat! Am avut impresia că sunt la unul dintre ospeţele date de Ştefan în cinstea răzeşilor biruitori în luptă. Cânta orchestra, şi i-a zis frumos prezentatoarea, Naţională, Lăutarii din Chişinău!

Victoria lor: trecuseră Prutul  doar cu buletinul! Era prima oară! Şi cântau parcă mai cu foc! În Giurgiu. Treabă de nuanţă. Nu giurgiuvenii reuşiseră să-i aducă. Ei reuşiseră să desfiinţeze vizele. Aşa ştiau ei de la bunica Stelianei Sima, aşa ştiam şi eu de la bâta Dobra, că se vine… acasă. Fără să baţi în poartă!

Nu ştiu de ce, vâzând cum cânta faţa unor femei când ascultau cântecul- bocetul? – lui Gheorghe Roşoga, am avut impresia că văd scena în care păsările pădurii se pitulau de fulgeratul dragostei descifrat în sâsâitul de tocilă al DOMNULUI  lor, Cocoşul slbatic  din Munţii Rarăului.

Ele, femeile, de vârste diferite, mă ajutau să înţeleg mai bine bucuria cântecului! A acelui cântec în care sunt elogiate valorile care nu mor niciodată! În limpezimea ochilor unora dintre ele am văzut lacrimi! De bucurie, vrăjite de cântec!

-Oare cum ar fi pe lume, dacă n-ar fi dragostea, părea a se întreba fiecare dintre ele fredonându-şi propriul cântec .

Unele ascultaseră la biserica descifrarea tâlcului din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: unde iubire nu e, nimic nu e!

La ora 23.00, s-a terminat transmisia! Trecuseră trei ore! Am mai avut timp doar să mă întreb ce este mai frumos: apusul sau răsăritul soarelui?

Profesor Gheorghe Calotă