În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voinţa zămislirii, ordinea, conştiinţa datoriei. Nu plăcerea, ci bucuria pură, produsă de frumuseţea idealului.” – Petre Ţuţea

Când, cu mulţi ani în urmă, am participat la prima consfătuire a cadrelor didactice, am fost impresionat de alocuţiunea unui  director de la o şcoală ajutătoare. Vorbea cu atâta dragoste de şcoala pe care o conducea, încât aveai impresia că face reclama unui produs nou în arta educaţiei. Nu-mi amintesc să fi avut la Pedagogie prea multe cursuri despre şcolile ajutătoare, iar atunci, ca tânăr absolvent, descopeream un  mediu în care, dacă aş fi lucrat, n-aş fi putut face faţă cerinţelor dintr-o asemenea şcoală.

Am înţeles atunci că şcoala ajutătoare, asemenea unui spital de copii, lucrează cu cazuri pe care le poţi trata doar în măsura în care le cunoşti şi ai priceperea şi, mai ales, răbdarea să le rezolvi. Se punea de atunci problema ca elevii cu nevoi speciale  să fie, pe cât posibil, preluaţi de şcolile învăţământului public.

Aflu cu surprindere că avem în  ţară 256 de  de orfelinate, dintre care, 142 vechi.

Lucru bun, ar zice cineva, dar trist, dacă ne gândim că populaţia acestor orfelinate o formează copii abandonaţi şi, paradoxal, părinţilor biologici ai acestor  copii li se cere consimţământul  când se pune problema adopţiei!

Lucru şi mai revoltător. Aflu din presă că o mamă de 22 de ani şi-a ucis copila nou născută, iar o alta, să-i zicem tot mamă!, şi-a ucis în bătaie fetiţa de un an şi jumătate! Acum câţiva zeci de  ani, caz autentic în judeţul nostru, o mamă! şi-a vândut copilul. După revoluţie, se vorbea la noi în oraş  că vânzarea de copii ar fi devenit o afacere!

Si, cu ironie ascunsă, un internaut, mă avertizează: De aceea, ”cu toată dragostea”, asocierea acestui slogan cu problematica celor mici privind accesul la carte și învățătură mi se pare puțin forțată. Tot cu toată dragostea il intreb: – A muri atâţia copii arşi într-un spital, cu nu ştiu ce sindrom în  alt spital, atâţia tineri în nu ştiu ce club, atăţia copii care abandonează şcoala, care rămân neşcolarizati, a se vorbi peste tot că învăţământul este la pământ,  ce înseamnă? Eu, neputând găsi alt termen, m-am exprimat metaforic: opriţi  măcelul! Rog partenerul de dialog să găsească alt termen, dar care să păstreze întreg adevărul constatării.

De ce toate astea, s-ar putea întreba oricine. În anii  din urmă, şi cu deosebire în ultimii zece-cincisprezece ani, asistăm la un proces, parcă programat şi dirijat de cineva, de disoluţie a familiei. Se fac statistici, mai ales în campaniile alegerilor, locale şi  parlamentare, pentru a se şti câţi români suntem. S-a constatat că, după revoluţie, suntem, în ţară, mai puţini cu peste  patru milioane de cetăţeni  români! Multe şcoli ajutătoare, speciale, orfelinate şi cămine de bătrâni sunt şi consecinţa acestei migraţii. Spre un El Dorado închipuit!

Când copiilor le lipseşte dragostea de mamă, când bătrânilor le lipseşte dragostea copiilor, de ei crescuţi, când la mai toate posturile de televiziune se spune că ţara este dominată de clanurile de interlopi  şi  că poliţia nu are ce să le facă, te-ntrebi  neputincios şi cu durere:

-Ce-i de făcut?

 SALVAŢI FAMILIA !

 N-o fi prea târziu?

 Să sperăm că nu! Aflam că, începând din această lună, a crescut alocaţia pentru copii!!!

NOTĂ:

 Fotografiile sunt luate de pe internet!

1.Copil aşteptând să vină… mama!

2.Părinţi aşteptând să le vină… copiii, plecaţi cine ştie unde ??

Prof. Gheorghe CALOTĂ