Când medicul în prescrierea pe care o face pe o reţetă scrie sic volo, atrage atenţia farmacistului asupra a două lucruri şi anume:în posologia indicată nu sunt respectate, cu bună ştiinţă, datele din farmacopee şi, în al doilea rând, precizează aşa vreau!

Deunăzi, un prieten foarte bun, căruia îi trimisesem  lista unor invitaţii pe care urma să le primească anumite personalităţi pentru data de 15 ianuarie 2018 de a participa la o manifestare culturală dedicată marelui poet, pe un ton de dojană ascunsă, corectă , dar care nu ar fi vrut să vină de la el, îmi atrage atenţia că s-a strecurat o eroare, o scăpare de scriere, probabil, şi anume că, în loc de  MARII Uniri, am scris MAREI UNIRI!

Nu ştiam că aşa este şi nici nu-mi explicam cum de s-a strecurat o asemenea abatere de la norma de scriere corectă  a formelor G.D- ivului.

Am încercat să-mi explic:

Prin asociere cu CLAREI SITUAŢII, RAREI OCAZII, DUREI PREVEDERI, mi s-a părut că sună mai bine MAREI UNIRI.

Atributul adjectival MARE rămânea întreg şi suna mai plin, mai aproape de MAREA UNIRE, de  UNIREA cea MARE.

Cum textul nu era unul literar, nu poate fi o licenţă poetică, precum în cazul impersonalului TREBUIA, care în poezia lui Marin Sorescu apare cu forma TREBUIAU să poarte un nume..

Nu este nici cazul folosirii de către Eminescu în sintagma HRISTOS A ÎNVIAT a pluralului AU ÎNVIAT, în încheierea articolului PAŞTELE din 1878. Specialiştii în istoria limbii vorbesc despre o formă de exprimare în epocă, alţii vorbesc despre o eroare de scriere, deşi cred că nu este vorba nici de una, nici de alta, ci de intenţia lui Eminescu de a spune că Isus a fost înviat în sau prin  credinţa oamenilor, ceea ce metaforic este perfect posibil! Tot Emnescu, într-un vers memorabil, spunea: Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici.

Cu aceste zise, sunt tentat să răspund amicului meu V.M.:

-SIC VOLO!

Gh.C.Br.

P.S. În aceste zile triste, când poporul român trăieşte un moment istoric prin moartea ultimului MONARH al României, REGELE MIHAI I, multe lucruri m-au impresionat până la lacrimi. Unul însă, în mod deosebit: un profesor de istorie care plângea! Plângea pentru că, o viaţă întreagă, a fost nevoit să mintă elevii! M-am gândit la distinsul meu profesor de istorie Nicolae Miclescu. De-ar mai fi trăit şi acum, sigur şi profesorul meu ar fi plâns!